Pă cuvânt de informator?

Mă fraţilor, de la o vreme, să-ntâmplă ceva cu mine. Nu ştiu ce, da să-ntâmplă. Casc ochii la tilivizor, câtu-i zâua de mare şi noaptea de lungă, da nu pricep nimic. Unde-or fi stat ascunşi, pân-acu, mă fraţilor, analiştii ăştia a lu peşte? Care mai de care îşi dă cu presupusu despre pensiile noastre care, iote, ca să să sâmţească Boc şi ai lui bine, da mai cu samă chiriaşul de la Cotroceni, nu mai sunt aşa nesâmţite. P-a mea, cel puţin, aproape că nu o mai sâmţesc de loc, aşa să făcu de mică şi la locul ei.

Şi nu ştiu cum să face, da toţi analiştii ăştia sunt de la partidu lu domnu Băsescu. Mai vine câte unu şi de la partidu lu înstelatu, cum ar fi Pitulicea ăla sau Gâgâlicea sau cum dracu i-o mai zâcea, că şi ăştia începură să să dăştepte acu, şi dăi, şi luptă, şi iar dăi, şi iar luptă... Cei mai mulţi, cum vă zâsei, sunt din ăia portocalii. Alde Vişan, alde Bălmăjean, sau cum i-o mai spune, alde Popoviciu, alde Măscăriciu, alde (cre)Tinel... Da, cel mai des să bagă în faţă unu Găoaz..., Găoaj..., ceva cu jdea la urmă. Mă fraţilor, bag samă că p-ăsta îl fugări fomeia d-acasă şi stă sireacu pă scările tiliviziunilor. Când îşi face careva milă de el, îl bagă înăuntru, îi dă un scaun şi o bardacă cu apă, ca să-ş mai vie în sâmţiri după tremuriciu d-afară şi-l lasă în plata lui. Da el, nărodu, în loc să şază acolo unde-l puseră ăia de-şi făcură milă de el şi să-ş înghiţă mucii în linişte, să nu-i deranjeze p-ăilalţi, să bagă sângur în samă, cu tot felul de nerozii.

N-o să mă credeţi, da-ntr-o sară, îmi plăcu ce zâse nărodu. Când unul dintre camarazii noştri aflaţi în platou bălmăjî ceva despre goarna care sună şi ofiţerii care sar primii la răzbel, să trăzi ăsta din moţăială şi zâse, citez după mintea mea, că la răzbel mor mai mulţi soldaţi decât ofiţeri. Ezemplu ăsta îmi plăcu, ce mai, că nu mă putui ţâne şi-i zâsei muierii. „Dăştept, nărodu dracului!” Păi, aşa este, mă fraţilor! Ştiu asta de la un unchi d-al meu care făcu frontu de două ori. O dată dus ş-o dată întors. Descurcăreţ unchiu ăsta! Alţi doi unchi din partea lu a bătrână, nu prea. Că ăştia nu să descurcară. Făcură frontu numa dus. De întors nu prea să mai întoarseră. Acu, ori că le plăcu p-acolo, pă unde ajunseră, şi să-mpământeniră prin cele străinătăţuri, ori că pierdură trinu la înapoiere, că acasă nu mai ajunseră. Degeaba-i tot aşteptară fomeile şi copchii...

Cum vă zâsei, unchiu ăsta mă dumiri, cînd eram mic, cum stă chestia cu soldaţii care mor la război. Că, zâcea el, glonţu sau obuzu nu prea făcea osebire între soldaţi şi galonaţi. Nu făcea şi gata. Îi lua pă toţi d-avalma. Da, dacă generalii dupe vremea aia nu erau la fel de dăştepţi ca Oprea şi puneau într-un ploton numa un ofiţer şi fro douazăci de soldaţi, ce vină să-i caut eu nărodului dă ... jdea? Că, zâcea unchiu ăsta că, odată, când veni de la companie, unde îl trimisăse suptlocotinentu cu treburi, nu mai găsi pă niciunu din ploton cu care să şază de vorbă, că erau toţi făcuţi mici fărâme. Dacă în plotonu ăla a lu unchiu ar fi fost douazăci de locoteneţi şi doar un soldat, adică unchiu, că doar el scăpă, altfel stătea treaba acu şi aveam şi noi cu ce să-l contrăm pă domnu ăla cu... jdea. Pă când aşa, îi dădui dreptate nărodului şi, bag samă, îi deteră dreptate şi camarazii noştri din platou, că la ezemplu ăsta al nărodului tăcură toţi mâlc, ca mortu-n păpuşoi.

Acu, dacă- i dădui dreptate în privinţa asta, musai să-l crez şi când zâce el că pensiile noastre au fost tăiate, pă ici, pă colo, dintr-o eroare făcută din greşală, pă care o s-o repereze acuş, acuş domnu Oprea cu specialiştii lui. Şi cum să nu crez eu că pensiile noastre sunt mai mici dintr-o eroare şi, mai cu samă, din lipsă de comunicare, dacă spune acest lucru chiar preşedintele în persoană. Acu, nu că m-aş îndoi de spusele preşedintelui, da dacă îşi dă şi cuvântul de informator, nu mai scot o vorbă. Am zâs...

Fane Sucitu