joi, 17 martie 2011

Speranțe deșarte

„Am pretenţia că despre populism poate vorbi, şi chiar trebuie să vorbească foarte critic, cineva care are o minimă sensibilitate, cineva care, într-o ţară de oameni din ce în ce mai trişti, nu râde întruna ca prostul şi nu-l am în vedere aici doar pe primul-ministru Traian Băsescu, îl am în vedere chiar şi pe primul-ministru Emil Boc“, spunea Crin Antonescu, în şedinţa comună a celor două Camere, în care a fost dezbătută moţiunea de cenzură. De data asta, nu pot fi de acord cu distinsul politician, pentru că Traian Băsescu şi Emil Boc nu râd întruna, ca proştii. Ei râd de proşti. Adică de noi. Eu, cel puţin, aşa mă consider.
         PROST, pentru că, timp de douăzeci de ani, am sperat că lucrurile se vor îndrepta în ţara asta, că va veni o vreme când vom intra în normalitate.
         PROST, pentru că am crezut că jertfa din decembrie 1989 a tinerilor nu a fost zadarnică și că pe jertfa lor ne vom clădi noi, cei rămaşi în viaţă, speranţele.
         PROST, pentru că, atâta amar de vreme, m-am amăgit cu gândul că, dacă nu mie, măcar copiilor şi nepoţilor mei le va fi mai bine într-o ţară pe care o vedeam şi o văd, cu fiecare zi ce trece, tot mai sărăcită, tot mai umilită de către cei care au ştiut să profite de pe urma jertfei făcute în decembrie.
         PROST, pentru că mă înşelam singur cu gândul că, în lipsa celorlalte libertăţi, care mi-au fost răpite una câte una, pot măcar să-mi exprim opinia, fără teama consecinţelor. Dar, nu! Ele, consecinţele, încep să se facă simţite, chiar dacă, la început, sub forma unor comentarii stupide ale unor neisprăviţi ce-şi ascund identitatea și atrofiata lor bărbăție în spatele unor pseudonime.
         PROST, pentru că, însetat de dreptate fiind, asist neputincios la nedreptăţile ce ni se fac, ajungând să cred că acestea ni se cuvin, că le merităm cu prisosinţă.
         PROST, pentru că îmi doream cu ardoare să pot merge mereu cu fruntea sus, să nu-mi ţin privirea plecată în pământ. 
         Ieri, însă, mi-a fost din nou dat să trăiesc acea stare de jenă, de neputinţă, de deznădejde, în care nu credeam că o să mai recidivez vreodată. Am plecat de la miting cu un gust amar. Pe drumul spre casă, am retrăit, condensaţi în câteva clipe, cei 21 de ani de speranţe deşarte...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu