Scrisoarea II (şi ultima)

- după Mihai Eminescu -

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?

De ce n-am mai scris o frază despre cei ce-ncalcă legi?

De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci

Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?

Dacă tu ai şti povestea astei vieţi cu care lupt,

Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,

Dar mă-ntreb de-şi are rostul să te zbuciumi pentru Ţară,

Ca s-ajungi, la bătrâneţe, unor nimeni de ocară

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,

Dragul meu, această Ţară nu mai e ce-a fost nainte!

Noi am vrut, la vremea noastră, propăşirea astei naţii

Şi nu am cerut, drept plată, nici onoruri, nici ovaţii,

Pentru-a creşte moştenirea, de-i zic unii, astăzi, „greaua”,

Am tot strâns din dinţi o vreme, când strângeam, aprig, cureaua,

Negândind, măcar o clipă, că vor pune barieră

Visurilor noastre, astăzi, preşedinţi „de carieră”

Care vor să ne transforme într-o gloată de milogi

Pe care să îi strunească, smucind numai din dârlogi.

Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,

Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,

Dar, vai!, nava se scufundă, comandată de-un matroz

Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz.

Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală,

Neîndrăznind să-l debarce, la o proximă escală.

Parcă văd fotomodeul, fostă star pe o copertă,

Ajunsă-n Divanul Ţării, în mişmaşuri, o expertă,

Scoţând voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,

Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben,

Condamnând la sărăcie pensionari, milioane,

După cum, azi, ţucălarii marinarului au toane.

De ce nu voi, pentru mine, sau să scriu pentru mărire?

Sunt scârbit peste măsură de atâta nesimţire

Şi, sătul de umilinţa ce-o trăim în vremi nefaste,

Cum să las gândul să zboare şi să-i dau formă din taste?

Azi, când ţara-n două taberi împărţită e - în robi

Şi-mbuibaţi ce au alături şi o liotă de neghiobi

Ce se-nchină, ca la idol, făcând mare pe-un pitic,

Aş putea, la imprimantă, tonerul pe ei să stric?

Când, în ţara sărăcită, nimeni nu mai mişcă-n front,

La ce bun, eu, cu P.C.-ul, să le-aduc vreun afront?

De-oi urma să scriu vreodată despre vremurile-aceste,

Mulţi vor crede adevărul spus de mine o poveste,

De-aceea, de azi-nainte, poţi să nu mă mai întrebi

De ce tasta nu m-abate cu ispita-i de la trebi,

De ce n-am pornit P.C.-ul atâta amar de zile,

De ce scot din imprimantă doar imaculate file...

Călimara şi laptopul

(după George Topârceanu)


Mi-am cumpărat, de-o săptămână, la mâna-doua, un laptop
Şi, de atunci, închis în casă, şi zi şi noapte scriu nonstop,
Subiectele îmi vin „pe bandă”, nu pot să spun că le duc lipsa,
Şi nu mă dezlipesc de taste, nici de-ar veni Apocalipsa,
Ştiind că-n vechea imprimantă stau, nemişcate, albe pagini
Şi gândurilor negândite în stare nu-s să le pun margini.
În graba de-a surprinde totul, încurc şi formele conjuncte,
Iar când mă poticnesc în taste, în loc de virgule, pun puncte,
Dar nu abandonez subiectul, gândindu-mă că suspendatul
Mai are doar vreo zece zile şi-şi va sfârşi, forţat, mandatul
Şi dacă-n astă perioadă nu voi mai scrie un articol,
O parodie, o scenetă având un personaj ridicol,
Al cărui rol a fost s-aducă, nu să anunţe, doar, POTOPUL,
Degeaba tevatura asta, degeaba mi-am luat laptopul...
Cu siguranţă, peste-o lună sau, treacă de la mine!, două,
Se vor găsi alte subiecte. O altă chestiune nouă
Ce merită a fi tratată, în scaun, iarăşi, mă va ţine
Şi, ca şi astăzi, constata-voi că-mi sunt cuvintele puţine.
Corupţi vor fi şi peste-o lună, şi peste-un an sau zece, poate,
Vor fi baroni, şi clientelă politică, şi plagiate,
Palate, bune doar de fală, vor fi pentru ciobani fuduli,
Vor fi alţi „găozari” în presă, trudind, din greu, pentru moguli,
Puşcăriabili, la tot pasul, se vor găsi, c-aşa e viaţa,
Chiar dacă, să admitem cazul, va fi, la Cotroceni,... Paiaţa,
Dar, dacă, adormit, poporul piciorul nu-l va pune-n prag,
În 29 ale lunii, oricât mi-a fost şi-mi e de drag,
Izbi-voi de preţi laptopul şi, revenind la călimară,
Voi folosi, probabil, tocul, la fel ca-n clasa-ntâi primară.

Greu, Doamne, fără ei!

(după George Coşbuc)

Aveau și dânșii trei baștani,

Dar au zburat toți trei deodată

Din scaune. Sărmana gloată

De pedeliști, vopsiți prin ani,

Se dă acum de ceasul morții,

Suspină după... bani.

Nici bine nu trecu o zi,

Şi-o vajnică dacoromâncă,

Simţind că limba o mănâncă,

În lume vestea împânzi

Că micul nostru Titulescu

Precis se bolânzi.

Scria depeșe că s-a dat

În țara noastră lovitura

De stat, ca să-i închidă gura

Lui, celui neînduplecat

În lupta cu mogulii care

Nu l-au încălecat.

Și MRU, deja plângând

De drag că are să-l revadă

La Cotroceni, ieșea în stradă,

Poze cu el pe piept purtând.

Dar se-ngrozea şi, dintr-o dată,

Gemea bătut de-un gând.

Nădejdea se topea, la soare,

Și-un gând dădea năvală, rece:

Dar dacă Ordonanța trece,

Căci Curtea este schimbătoare?

El pleacă-n Modrogan, în fugă,

Să afle ce îl doare.

Buldogul, chiar, îi iese-n cale.

- Ce face Nuţi? El înteabă,

De Nuţi-i este mai cu grabă,

Căci ea era cea cu parale.

- Lipseşte. E prin Franţa, cică.

Probează nişte ţoale.

Bietul de el! Cam bănuia

Că Nuţi dusă e prin lume,

Dar astăzi, când ştia anume,

El sta năuc şi nu credea.

Să-l lase Nuţi? Acest lucru

El nu-l înţelegea.

Asta e moda! N-ai ce face!

- Dar Alma noastră cum o duce?

- La rând, la mall, căci vrea s-apuce,

De la reduceri, trei abace.

- Dar Mircea Toader? - Nu-i nici Mircea!

Mai lasă-mă în pace!

El n-a mai zis niciun cuvânt

Din câte adunase-n jalbă,

Păcat şi de cămaşa albă,

Degeaba îşi luase-avânt,

Căci pedeliştii vor, se pare,

Să-i facă şi lui vânt.

Cu pasul slab, cu ochii miopi,

El a plecat, gemând, pe stradă

Şi, cât pe-aci, era să cadă,

Să-şi rupă gâtu-n vreo trei gropi

Şi îşi ştergea mereu, sărmanul,

Sudoarea, curgând stropi.

Nu se simţea de-i viu ori mort,

N-avea puteri să se simţească,

El trebuia să s-odihnească,

Nu-i trebuia niciun confort,

De-aceea intră şi s-aşează

Pe-o bancă, într-un cort.

Şi-a stat aşa, şi mut şi surd.

Era-n amiezi şi-n toiul verii,

Abia târziu, în faptul serii,

Când cortu-au strâns cei de la SMURD,

S-a ridicat şi, pentru sine,

A zis: Totu-i absurd!

Treceau bărbaţi, treceau femei,

Dar nimeni nu-l băga în seamă,

Nici să-i fi zis ceva de mamă

Sau să-l întrebe: „Tu ce vrei?”

Şi, scuturând din cap, el zise:

„Greu, Doamne, fără ei!”

Luaţi de la un... negru!

Postată prin aprilie 2011, când prea puţini auziseră de „Tolba cu săgeţi”, această parodie după „Scrisoarea III” a trecut aproape neobservată pe blogul meu. Graţie prietenului Ică, cel care mi-a descoperit blogul şi i-a făcut o frumoasă (nu ştiu dacă la fel de meritată prezentare) pe blogul său (http://victorvis55.blogspot.ro/), am ajuns să fiu şi eu cunoscut în... blogosferă. Pentru prietenii care trec zilnic pe aici şi vor avea răbdarea să citească până la capăt această parodie, o reproduc, menţionând că aceasta este una din modestele mele contribuţii la campania „Anti Băsescu”.

De ce un... negru? Pentru că Boureanu spune că „Vara asta se poartă alb”, iar eu nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată de aceeaşi culoare cu Boureanu!

Scrisoarea III (Biletul lui Călin)

(după Mihai Eminescu) 

La un semn, deschisă-i calea şi coboară din maşină,

Împărţind bezele-n dreapta şi în stânga, o blondină.

- Tu eşti, şefu? - Da, frumoaso. - Am venit să te mai văd

Şi să stăm la sfat, Traiane, că în ţară e prăpăd.

- Orice gând ai, păpuşico, şi-orice inima-ţi dictează,

Ai ales corect momentul, şezi colea şi croşetează!

Sau, cât scot la sticla asta nenorocitul de dop,

Vezi că, după draperie, ai o mătură şi-un mop!

După ce ştergi bine praful, deapănă-ţi în tihnă sculul,

Însă ia aminte bine la tot ce-ţi zice masculul!

Noaptea asta petrecută la Palat n-ai s-o regreţi

Şi-o să vrei şi altădată experienţa s-o repeţi.

Hă, hă, hă, n-ai vrea, frumoaso, să ne şi distrăm puţin

Şi s-o punem de-o scenetă cu... biletul lui Călin?

Mi-amintesc, cam vag, din şcoală, c-a scris unul o scrisoare

Despre Baiazid şi Mircea. N-o fi fost Vlahuţă, oare?

Chiar de nu sunt eu prea sigur cum stă treaba în scrisoare

Şi cam ce-o fi zis poetul, hai să facem o-ncercare!

Chiar cu riscul de-a mă pune opozanţii mei la zid,

Fii tu Mircea, dar nu Geoană, iar eu fi-voi Baiazid

Şi-o să-ţi demonstrez, drăguţo, că nu este nicio bârfă

Când se spune, de când lumea, că politica-i o târfă!

Aşadar, să bată gongul şi da capo cu scrisoarea,

Eu sunt turcul, tu eşti Mircea, iată mi-am făcut intrarea:

- Tu eşti Mircea? - Da-Împărate. - Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta parcare într-un câmp plin de ciulini!

- Orice gând ai, Împărate, şi orice pofteşti a face,

Să lăsăm ameninţarea şi să discutăm în pace!

Despre treaba cu parcarea, însă, Doamne, să ne ierţi,

Căci, fiind la Primărie, pentru ea primit-ai şperţ,

Ţi-a adus Cocoş, Mărite, sarsanale cu parale,

Să ne dai ceva şi nouă din moşia dumitale.

De-o fi una, de-o fi alta, pentru noi ce este scris,

Bucuroşi le-om face toate, Împărate, cum ai zis...

Dar, când eu ţi-am stat alături la bucurii şi necaz,

Tu te-mpiedici de-o parcare şi faci azi atâta caz?

- O, tu nici visezi, frumoaso, câţi în calea mea s-au pus,

Toată floarea ce vestită a regimului apus,

Mafioţi de pretutindeni, oligarhi, moguli s-adună

Să dea piept cu marinarul suspendat pentru o lună.

Pesedişti pe care ţara nu putea a-i mai încape

Începură, pe la spate şi prin faţă, să mă sape,

Hotărâţi să mă doboare, năvăliră toţi, ca chiorii,

Liberalii lui Patriciu, ungurii, consevatorii,

Oastea lui Vadim Tribunul, risipită pe coclauri,

Ar fi vrut şi ea să smulgă, de pe frunte-mi, mândrii lauri,

Şarpele crescut la sânu-mi, ajuns mare pe la PIN,

Mă-mproşca, de pe ecrane, Guşă, cu al lui venin.

Adunaţi pe Dealul Spirii, vreo treisute douăjdoi,

În a lor nesăbuinţă, îmi declarară război,

Ca bezmeticii, porniră, de la Parlament, asaltul,

Nea Ion, cu trei mandate puse unul peste altul,

Agita, deasupra hoardei, ca pe un stindard, toiagul

Şi, punându-mi sula-n coaste, m-ar fi vrut răpus - moşneagul.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză au copacii,

M-apucară, dintr-o dată, păsărica mea, toţi dracii

Şi-am jurat ca, peste dânşii, să trec falnic, fără păs,

Cum trecui odinioară peste Roman şi Duvăz.

N-am avut decât cu mâna sau cu ochiu-a face semn,

Şi-apăru Boc, la comandă, pe căluţul lui de lemn,

Stolojan, cu mercenarii, a picat şi el la ţanc,

Lovind hoardele din spate şi-mpungându-le din flanc,

Vorbă mi-a trimis Becali că-i şi el la Golden Blitz

Şi m-aşteaptă, după luptă, să ne răcorim c-un şpriţ.

El, „războinicul luminii”? Hahalera de la Steaua

Se gândea la băutură, când mie-mi crăpa măseaua!

La referendum, văzut-ai gloatele cum au venit,

Ca să steie împrejuru-mi, ca un zid de neclintit?

Explicaţia e simplă, căci acest stupid norod

M-a văzut, cu muncitorii, la Mărăcineni, pe pod,

M-a văzut cum, în mulţime, baie fac mai des ca-n cadă

Şi să fac cu dânşii poze, puradeii vin grămadă,

Iar ţăranii, peste care a trecut din nou potopul,

Îşi pun voturile-n urnă, cum scot eu, la sticlă, dopul.

Chiar de-aş da şi foc Cetăţii, precum legendarul Nero,

S-or găsi să mă aclame mulţi la kilometrul zero,

De-asta n-am eu a mă teme de aceste mici lichele

Ce se pun de-a curmezişul la ambiţiile mele.

Dumitrescu şi o haită (cum să zic?) de... piţifelnici,

Prin studiouri mă latră zi de zi. Nişte nemernici

Ce-şi închipuie că, poate, mă apucă tremuriciul

Dacă vor da iar pe sticlă filmuleţul lui Patriciu.

Analişti cu ochii umezi şi cerniţi în cerul gurii,

Pe la cele trei Antene, zilnic, îşi tocesc condurii

Şi încearcă, în talk-sow-ul nu ştiu cărui găozar,

Toţi să scormone trecutu-mi de ministru şi primar.

Între noi rămână vorba, fără foc nici fum nu iese,

Dar nu ai fi vrut, păpuşă, de-ale  lor vorbe să-mi pese,

C-am semnat, la Capitală, precum primarul (pardon!)

Şi terenuri, vile, parcuri le-am dat unora plocon.

Multe am făcut în viaţă, dar cea mai de preţ ispravă

E că, din întreaga flotă, n-am păstrat nicio epavă,

Dar, când nu petrec prin crâşme, nopţile dorm fără frică,

Pentru c-am urmat întocmai strategia lui Petrică

Şi, văzând şi eu în nave un morman de fiare vechi,

Am vândut, pe mai nimica, vasele, perechi, perechi.

Dar, văd că nu stai degeaba şi croşetezi cu mult sârg,

Până termini căciuliţa, toarnă-mi ce mai e prin târg!

- Doamne, n-aş vrea să te supăr sub niciun motiv, parol,

Dar să ştii că în sondaje am ajuns să stăm nasol,

A luat-o Boc la vale, ca purtat de avalanşă,

Şi, dacă-l mai ţii în braţe, nu mai avem nicio şansă

Nici în Parlament, în toamnă, la putere nici atât,

C-a ajuns piticu` ăsta să le stea la mulţi în gât.

Dascălii îşi pierd răbdarea, nu mai stau în banca lor,

Iar funcţionarii publici ne cam iau peste picior,

Cântăreţii şi actorii nu vor să-şi plătească birul

Pus pe capul lor, Mărite, de Mihai Şeitan, vizirul,

Medicii-şi găsesc de lucru prin întreaga Europă,

De-or să rămână-n spitale doar bolnavii şi vreun popă

Care să le fie-aproape când aceştia îşi dau duhul,

Despre pruncii arşi în august ni s-a dus în lume buhul,

Rezerviştii lui Dogaru încep şi ei să se-agite

Căci nu vor să li se taie „pensiile nesimţite”,

Cică au răbdat în viaţă tot felul de servituţi,

Iar tu îi tratezi, Mărite, ca pe ultimii recruţi,

Ba, vor, de Ziua Armatei, să vină cu toţi, în păr,

Şi să-ţi strige, sub ferestre, zic ei, crudul adevăr.

- Uite ce e, păpuşico, te-aş ruga să nu insişti,

Că simt că m-apucă greaţa, când aud de apevişti!

Nu i-am pus eu să devină, ca tâmpiţii, militari,

Când ţara avea nevoie de frezori şi ospătari.

Îţi zic eu, păpuşă scumpă, c-aveau drepturi căcălău,

Ca activi, chiar şi-n rezervă. Ia să mă scutească, zău!

După câte ţin eu minte, primeau gratis şi izmene,

Chiar din mâinile lui Oprea, cel cu clipitul din gene.

Cât au stat prin aplicaţii, n-au avut nimic a pierde,

Căci au stat, pe banii ţării, la aer şi iarbă verde,

Dac-au mers, când a fost cazul, şi la niscai inundaţii,

Au primit mâncare gratis, la gamelă, ca soldaţii,

Au primit grade la termen, unii chiar şi decoraţii,

Aşa că s-o lase moale cu tot felul de-aberaţii!

Fesul ăla tot nu-i gata, ca să pot să îl probez?

Dă din andrele mai iute, că-ncep să mă enervez!

Cât împleteşti tu acolo, unul pe dos, trei pe faţă,

Ia să-mi chem aghiotantul, că-n pahar mai am doar gheaţă

Şi-aş avea, după aceea, o dorinţă, dar expresă,

Vreau să aflu de la tine ce mai zic ăia prin presă!

- Să nu-ţi dea prin gând, Mărite, c-aş fi eu prăpăstioasă,

Dar să ştii că treaba asta cu imaginea e groasă,

Ziariştii şi-analiştii au înebunit cu toţii

Şi strigă prin studiouri, zi şi noapte, „Hoţii, hoţii...”,

Alta neavând ce face, stau cu toţii la taclale

Şi se iau, fără ruşine, de neamul Măriei Tale.

Ca să vezi ce îndrăzneală la unul ciufut, Ciuvică,

Să se ia de armamentul traficat de Mirciulică,

Ca să nu mai zic de faptul că ziariştii, în goana

După câte-o ştire-bombă, s-au legat şi de Ioana,

Cum că ar fi primit casa şi biroul de serviciu,

Drept plocon pentru matale, de la Puiu Popoviciu.

Bârfe, Doamne, numai bârfe, doar asta ţi-i dat s-auzi,

Bine-ar fi să ieşi pe sticlă, la B-1, să-i acuzi

Pe nemernicii aceştia care nu mai ştiu de frică

Şi-au luat-o în tărbacă până şi pe aia mică,

De-a ajuns, biata, s-o lase cât mai moale şi cu clubul

Şi cu casele de modă, fiindcă s-a cam strâns şurubul

Şi netrebnicii din presă dau tot felul de-nţelesuri

Năzuinţei ei, ca-n viaţă, să aibă numai... succesuri.

- Vezi că ţi-au scăpat trei ochiuri, ai grijă să le repari!

Dă-i în mă-sa de nemernici, de moguli şi găozari!

Dacă văd că latră-ntruna şi nu înţeleg să tacă,

Le dau, ca lu` ăla micu`, una scurtă peste moacă

Şi-o să ştie toţi rataţii şi tâmpiţii ce e frica,

Să nu se mai ia de mine, ca Chitic, la Cireşica.

Şi cu astea fiind zise, lecţia e încheiată!

Sper c-ai înţeles destule din a mele vorbe, fată.

Apropos, de-o fi să fie să avem remaniere,

Eşti dispusă, păpuşico, să-ţi mai dau trei ministere?

Şi abia tăcu-Împăratul, ce mai zbucium, ce mai freamăt,

Se-auzeau prelungi suspine şi un mult prea dulce geamăt.

SPP-işti, copii de suflet ai jandarmului Pahonţu,

Alergau pe coridoare ca, scăpat din puşcă, glonţu`.

Neştiind acele stranii zgomote de unde vin,

Nici nu bănuiau sărmanii că biletul lui Călin,

Bine pitulat la sânu-i de pârdalnica Elenă,

Penetrase obiectivul şi-acum, fără pic de jenă,

Fostul comandant al navei botezată „Biruinţa”,

Din sutienul blondinei, să-l scoată îşi da silinţa.

Când, într-un târziu, străjerii pricepură cum stă treaba,

O lăsară pe-altădată cu-alergatul lor degeaba,

Revenind, tăcuţi, la posturi, negândind la vreo Isoldă,

Ci la banii de chirie şi la ciopârţita soldă...

Învăţăturile lui nea Goe ot Basarabi către slugile sale

Veniţi şi voi, boiarii miei cei credincioşi şi slugile mele, carii mi-aţi slujit bine în toată viaţa mea şi luaţi astăzi aminte glasul gurii mele şi-l ascultaţi! Că astăzi traiul vieţii mele la Palat să sfârşaşte şi ceasul cel de apoi mi s-au apropiat. Astăzi lumina ochilor miei, cu care în toată vremea priviiam spre lucrurile cele trecătoare şi spre slava cea deşartă a lumii aceştiia şi cu carii în toată vremea vă îmblânzeam, dragii miei, şi voi luaţi de la dânşii veselie şi bucurie, iată acum că se întristară, şi altă privire dobândiiu şi de acum nu-mi mai iaste a mai privi spre voi cu veselie. Astăzi limba mea, cu carea de-a pururea vă îndulceam şi dinpreună cu voi petreceam şi ne veseleam, iar pre alţii îi împroşcam cu venin, acum să amărî şi să încue şi de acum nici o vorbă dulce nu vă poate răspunde şi să vă grăiască. Astăzi frumuseţea feţii mele, care o spălam în băile cele calde de mulţime şi în odihna cea bună din vila de protocol şi în slavă dăşartă, acum toate întunecară. Şi urechile mele, cu care ascultăm vioarăle şi tobele şi surlele lu Bercea Mondialu, la Costeşti, şi canoanele şi alte feliuri de veselii multe, acum să astupară. Astăzi anii miei şi zilele vieţii mele toate să întunecară, carii i-am cheltuit în zadar în lumea aceasta, şi slava mea trecu ca o umbră şi să uscă ca florile câmpurilor. Astăzi mintea mea cea neînţeleaptă, cu carea niciodată n-am cugetat, nici am avut gându s-o fac, acum ce folos îmi iaste mie, celuia ce n-am făcut nici un bine înaintea Dumnezeului mieu celui bun? Întâi, că n-am avut dragoste cătră dânsul; a doao, pentru înşălăciunea aceştii lumi lesne amăgitoare, care de-a pururea huiduiam; a treia, încă mai mult pentru dragostea voastră cea multă şi mare, că foarte mi-aţi fost dragi, iubiţii miei, cât am fost într-această lume înşălătoare şi mincinoasă. Iar ia mă înşală şi mă încungiură întunerecul, şi mă află această vreme de nevoe făr’ de nici un lucru bun, care să fi lucrat Dumnezeului mieu. Şi dragostea voastră cea multă, care aţi avut cătră mine, eu acum o cunoscuiu şi văz că foarte m-aţi iubit. Pentr-aceia nu-mi iaste atâta jale, căci mă dăsparţu de mărirea aceasta, nici de avuţiia mea cea multă, cât îmi iaste pentru sufletul mieu (că nu ştiu unde va merge, şi n-are cine să-i ajute, făr’ numai ce să nădăjduiaşte acum spre mila lui Dumnezeu), iar alta pentru mila voastră. Că văzui ochii voştri plini de lacrămi şi inimile voastre acum sunt săgetate cu multă jale şi obidă pentru mine. Şi văzui, iubiţii miei, că de-ar fi vreo putere, voi mi-aţi folosi într-această vreme de nevoe şi toată viaţa voastră aţi da pentru binele mieu, ci nu puteţi nimic să-mi folosiţi, nici voi mie, nici eu voao.

Şi de acum veţi începe a sluji altui domn, necunoscut şi strein, care nu va cunoaşte pre voi, nici voi pre dânsul. Deci, boiarii miei şi slugile mele cele dragi şi iubite, eu voi să vă învăţaţi şi de aceasta. Domnului sau stăpânului neştiut şi necunoscut, nevoe îi iaste a-i sluji sluga până îi va afla obiceaiul lui. Că sluga ceia ce îndrăzneşte cătră stăpânul neştiut şi necunoscut, aceia iaste ca omul cela ce să razimă pre frunza care pluteşte pre faţa apei. Deci când va să să apuce de dânsa şi să-i folosească, atunci să îneacă şi piiare. 

 

Prelucrare după: „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”

Roberta şi valoarea

Până ieri, aşa mai spre seară, habar nu aveam că Roberta Anastase este o valoare fundamentală a UE. Şi nici pe Vasile Blaga nu-l bănuiam de acest lucru, cu toate că, în comparaţie cu fosta miss, valoarea lui este mult, mult mai mare. În legătură cu cealaltă „valoare fundamentală a UE”, Gheorghe Iancu, nici atât, deoarece abia ieri am aflat prima dată de el. Ştiam că există Avocatul Poporului, dar cine este acesta nu m-a interesat niciodată. Mai ales că, mai demult, mi-am pus întrebarea de ce, când ajunge la ananghie, un infractor mai cu dare de mână angajează o liotă de avocaţi care să-l apere, iar poporul abia de îşi permite unul. Iar acesta nici măcar nu îl apără cum trebuie, mulţumindu-se doar să încaseze onorariul gras.

Aşadar, ieri am aflat că avem în ţară trei „valori fundamentale ale UE”. Or mai fi şi altele, dar preşedintele nu a vrut să le scoată la vedere. Le păstrează pentru vremuri mai grele. Nu se ştie când e nevoie de ele. Mai ales că Victor Ponta şi Crin Antonescu şi-au pus lămpaşele, au scos picamerele de la conservare şi, ajutaţi de ortacii Gabriel Oprea şi Kelemen Hunor, au început să sape vârtos la temelia, şi aşa fragilă, a democraţiei româneşti. Şi dacă ungurenii lui MRU nu-i vor opri la timp, se duce dracului şandramaua. Asta am înţeles eu de la domnul Băsescu care, ne-a asigurat, nu-şi face griji pentru suspendarea sa, cât pentru „punerea sub control a justiţiei”. De parcă, până acum, justiţia nu ar fi fost sub control...