sâmbătă, 8 septembrie 2012

Citându-i pe clasici


Nimic nu s-a schimbat

În 1882, pe când era redactor la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu îi marturisea, într-o scrisoare, Veronicăi Micle: “TIMPUL (ziarul – n.n.) acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut, fară nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
De ce era Eminescu urât de mulţi? De ce era Eminescu temut? Pentru adevărurile spuse în articole precum acesta:
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.
Dacă, în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa - n.n.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea, lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se autodenunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.”

Prea multe şi prea mari asemănările cu ceea ce se întâmplă acum la noi. Dacă ar fi trăit şi ar fi scris aceste rânduri astăzi, Eminescu ar fi avut toate motivele să spună că este un om urât şi temut de mulţi. De foarte mulţi...

5 comentarii:

  1. Doar timpul nu mai e acelaşi. Năravurile...

    RăspundețiȘtergere
  2. Toate-s noi şi vechi sunt toate. Dacă ar fi trăit, ar trebui doar să republice ceea ce a scris în urmă cu 130 de ani.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, toate-s vechi şi nouă toate, dar aşa nu se mai poate.
      Toate cele bune!

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere