Joienel şi... prima casă

- Joienele, mamă, ce te preocupă,

de stai cu privirea proţăpită-n supă?

Ai şi tu dreptate, e o zeamă lungă,

dar dacă, mămică, n-am un ban în pungă,

tăiţei de casă nu-s, că nu-i făină,

delikat din ăla cu gust de găină

nu mai am, băiete, de acum un an,

noroc că verdeaţa creşte pe maidan...

- Mămiţică dragă, lasă-mă niţel

să cuget în tihnă, ca orice viţel!

Nu aceasta zeamă lungă, insipidă,

îmi provoacă mie atâta obidă,

meditam la faptul că prea mulţi viţei

sunt pe lumea asta ce rămân holtei

din motivul simplu, însă evident,

că nu au, mămucă, un apartament,

o casă acolo, n-au un aşternut

să-i ofere soaţei, ca orice cornut.

Mămiţică dragă, vouă ce vă pasă,

că a fost programul ăla „Prima casă”

şi aveţi deasupra un acoperiş.

- Care „Prima casă”? Un alişveriş

a fost pentru unii, Joienele dragă,

că puteau să-i spună chiar şi... „Prima şpagă”.

Coşmelia asta ce stă într-o rână

a fost... prima casă a lu` a bătrână

şi-am primit-o zestre, pe lângă trusou,

când m-au dat de-acasă după primul bou.

Să nu-mi iasă vorbe, fiindcă eram fată

şi te-aveam pe tine, ţi-au găsit un tată

care, Joienele, nu avea un sfanţ

şi dormea, ca boul, noaptea într-un şanţ.

Dacă n-aveam casa, zestre de la bună,

dormeam lângă tactu toţi, sub clar de lună...