joi, 24 octombrie 2013

Visul de mărire al lui Joienel

Joienel, stând singur, astăzi, în ogradă,
lălăia un cântec, dând voios din coadă:
„Mi-a spus bunicuţa că sunt os domnesc
şi cu asta, lume, tare mă mândresc...”
- Da`, mai tacă-ţi gura, că mă enervezi,
ai tras, cumva, iarbă, de tot divaghezi?
- Se poate, mămucă, păcatele mele,
n-am eu obiceiuri din acelea rele!
Ieri mi-a spus bunica despre nuş`ce probe
care demonstrează că sunt neam de... Kobe
şi nu se cuvine să stau în ocol,
când locul meu este chiar la... Protocol.
- Iart-o, Joienele, că-i vacă bătrână,
care dă, pe cioară, vrabia din mână
şi (să fiu mai dură), ca orice bovină
din neamul lu tactu, a vrut să parvină,
dar, dacă, vreodată, le-o fi surâs soarta,
au stat, ca viţelul, să admire poarta.
Şi, să-ţi mai zic una, să ştii că-i nasol
să ajungi pe lista de la Protocol,
că ăştia, băiete, nu te promovează
ci îţi curmă viaţa, apoi te tranşează
şi aleg din tine doar un muşchiuleţ
care, se aude, are-aşa un preţ
că şi-l pot permite numai premierii
şi alţii cu vile, de prin Primăverii,
că ăstora, mamă, cică li s-apleacă,
dacă bagă-ntrânşii muşchiuleţ de vacă,
o vacă de-a noastră, deci autohtonă,
care cântăreşte o juma` de tonă...
Dar, tu, Joienele, n-ai de gând să-nveţi,
visezi, ca şi tactu, cai verzi pe pereţi?
Lasă-le în boale de-aşa-zise probe,
mai bine stucheşte şi spune: „Ptiu, cobe”!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu